,,Despărțirile au ceva din melancolia asfințitului, o blândă strălucire care ascunde în ea avertismentul întunericului”… Sună atât de poetic, dar oare, cât adevăr se ascunde în spatele aceastei afirmații?! Sensul ei îl poți înțelege doar dacă reușești să depășești momentul propriu-zis al despărțirii, care nu are nimic melancolic și nimic plăcut, doar durere și întuneric.
Într-o clipă, gândul mi-a fugit la acea frază celebră, care inițiază majoritatea asfințiturilor: “știi, noi trebuie să discutăm despre relația noastră”.
Ce-ar fi de discutat despre relație, dacă toate lucrurile merg bine?! Păi, mai nimic aș spune eu! Când toate merg bine, îți faci planuri de viitor, îți programezi vacanțe sau concedii și diverse alte chestii, și în mod cert, nu “trebuie” să discuți despre relație.
Dar, când intervine acel “trebuie”, de acolo începe tot greul pentru ambele tabere. Unul trebuie cumva să încheie povestea, să își asume și să-și argumenteze cumva încheierea poveștii, iar celalalt trebuie să înțeleagă și să accepte finalul.
Ufff, și trebuie s-o faci cu gentilețe și cu diplomație, astfel încât să-ți rănești cât mai puțin partenerul. E un moment greu, indiferent de ce parte a baricadei te afli. Fie că tu esti considerat “călăul” acestei relații, fie că ești “condamnatul”, totul devine extrem de dificil, dacă la baza există conștiință, rațiune și mai ales dacă au existat sentimente reale la mijloc, oricare ar fi fost intensitatea lor.
Exceptând cazul de relațiilor ce se destramă pe fondul violențelor, fie ele verbale sau fizice… sau cazul relațiilor cu tot felul de dependețe ce duc inevitabil la această ruptură… făcând abstracție de micile aventuri superficiale și chiar de relațiile adolescentine și catalogând relația ”condamnată” ca fiind una matură, am să mă rezum la acest caz… în care, chiar dacă nu există motivele enumerate mai sus, se întâmpla totuși ”ceva”-ul care duce la finalitatea acestei relații. Invocând termenul de relație ”matură”, aduc în discuție acele relații în care sunt investite sentimente reale și ambii participanți au un aport de capital sentimental, de care nu poți face abstracție în momentul luării deciziei.
Oare cum îi poți explica persoanei care te iubește ca pe ochii din cap, că chiar dacă până cu puțin timp în urmă, era ”the one and only”, nu mai poate reprezenta viitorul și că, de fapt, motivul este cu totul altul: inima ta bate pentru altcineva. Sună sec, dar, până la urmă, dacă cel rănit s-ar putea exclude din context și ar putea să gândească obiectiv, este un lucru absolut normal, pe care nu-l poți controla și pe care nici nu-l poti suprima, atâta timp cât inima are alte rațiuni, pe care însăși rațiunea nu le poate înțelege.
Sau cum ai putea să-i spui, fără să-i rănești sentimentele, că există ceva nu-ți convine și constituie o chestie care-ți displace și te îndepărtează? Poate e vorba de un defect fizic, poate un neajuns ce ține de coeficientul de inteligență, lipsa unui talent sau unei abilități pe care tu ți-o dorești ca partenerul să o aibă, dar îi lipsește cu desăvârșire; poate că are o instabilitate emoțională sau o labilitate afectivă… sau poate dimpotrivă, că partenerul ar putea să aibă chiar ceva în plus față de tine, ceea ce-ți creează un sentiment de inferioritate pe care nu-l poti gestiona și, treptat, partenerul devine incompatibil.
Nu poți! Bineînțeles că nu poți! Pentru că asta ține de empatie, de educație și de faptul că-i poți provoca “condamnatului”, traume, fustrări sau dezechilibre emoționale cu potențiale implicații psihologice pe termen lung. Cu atât mai mult nu-i poți spune, dacă motivul unei despărțiri este influențat de defecte fizice, emoționale sau psihice. În schimb, dacă poți face asta, cu sânge rece și să-l ”execuți” fără milă, ar trebui să te gândești la latura ta ușor sociopată…
Și cum poți avea pretenția ca cel care-ți stă în față, cu inima zdrobită, să te înțeleagă, să accepte tacit și imediat decizia ta ca fiind una irevocabilă? Este imposibil, pentru că, direct proporțional cu sentimentele pe care le-a dezvoltat și investit, are nevoie de un motiv pe măsură ca să înțeleagă… și o explicație simplistă sau evazivă, chiar dacă este una cu bază reală, va fi greu de acceptat și de asimilat.
Nu! Nu poți face asta… dar mai mult de atât, știi și că tu nu-i poți oferi explicația elaborată, pe care o așteaptă, pentru că l-ar dărâma… căci tu ai trecut deja pe acolo și știi cum este. În decursul timpului, ai fost și în poziția partenerului… ai fost pus în ambele ipostaze… ai fost și “condamnatul”, așa cum acum ești în ipostaza de “călău”.
Ca să fac distincție între cele două ipostaze, în momentul în care ești tu cel care decide finalitatea relației, ai tendința de a o face cât mai repede, cât mai scurt și eventual fără prea multe explicații care tind să genereze alte și alte complicații, astfel încât să nu te mai încarci cu durerea celuilalt. Dar, dacă ți se pare greu să pui capăt, știi că în cazul în care tu ești cel părăsit este mult mai greu… deoarece atunci când tu ești cel rănit, raportul de forțe se schimbă radical, totul se comprimă și se concentrează asupra ta… tu și numai tu contezi în clipele acelea, iar durerea pe care o simți tu și numai tu, este specială, pentru că e a ta… dar, odată cu trecerea timpului vei înțelege și vei accepta situația, pentru că totul are un sens, chiar dacă pe moment nu-l poți vedea sau înțelege!
Despărțirea este întotdeauna, cel puțin pentru unul dintre cei implicați, nedreaptă! Te cuprinde disperarea generată de neputință, ajungi să agonizezi… și încercând să gasești explicații, stai să te gândești: oare ce am făcut greșit? Oare ce n-am făcut suficient sau oare ce mi-o fi lipsit sa fiu eu persoana lângă care să vrea să rămână pentru totdeauna?! Oare ce și cum aș fi putut face mai bine ca să nu ajungem în situația să renunțe la mine?
Și nu! nu găsești răspunsurile… Și asta îți generează frustrări noi sau ți le adâncește pe cele vechi…
Și da! Cu siguranță ai avut neajunsuri sau poate că ai făcut greșeli, că doar nu ești omul perfect, dar răspunsul este altul… nu erai tu acea persoană care să aducă totul în viața partenerului, totul ca să rămână cu tine, lângă tine… doar că partenerului i-a cam lipsit curajul să ți-o spună, sau din compasiune nu ți-a putut spune decât versiunea cosmetizată, mergând pe premisa că timpul vindecă orice rană.
Și chiar așa si este! Doar că ai nevoie de timp să înțelegi… și, de cele mai multe ori, cicatricea ce rămâne este una urâtă și dureroasă.
Explicația simplă pe care ți-a oferit-o, nu te mulțumește nicicum. De fapt și de drept nicio explicație din lume nu te va mulțumi în acele momente. Nu poți accepta că nu mai este nimic de făcut și că de fapt acum este doar momentul în care se trage linie și se încheie cât mai repede si cât mai sumar socotelile. Te zbați ca un nebun în cămașa de forță, încercând cu ultimele puteri, să faci ceva să nu pierzi ceea ce simți tu că este totul pentru tine.
În acele momente nu mai există rațiune, principii sau orgolii, ai face orice, oricând, oricum, doar să schimbi deznodământul.
Dar, vezi tu? Despărțirea nu este o chestie de moment! Gândul acela s-a insinuat demult în mintea partenerului și s-a intensificat treptat, accentuând până la limita maximă toate defectele sau neajunsurile tale, făcând astfel finalul inevitabil.
Odatâ ajuns la final, se dezlănțuie furtuna în sufletul tău și în viața ta. Te cuprinde disperarea, ajungi să faci extrasistole, atacuri de panică și invariabil te îneci cu plânsul pe care nu-l poți explica… și te doare teribil când realizezi că persoana aceea minunată, ce erai odată, s-a dovedit a fi fost doar o încercare… și una nereușită peste toate.
Te doare totul, dar fără să poți localiza durerea, te lamentezi și te tângui în singurătatea ta, iar în nopțile în care pleoapele refuză să stea lipite îți repeti întruna: “dacă mi-ar fi spus adevărul, aș fi trecut mai ușor peste toate momentele acestea”… cu toate că, în același timp, știi că nu-i așa… dar tu-ți repeți asta întruna, ca o placă de pick-up zgâriată.
La un moment dat, vei ajunge să înțelegi și că n-avea cum să-ți spuna adevărul… pentru că, pur și simplu, nu se putea spune! Dacă, prin absurd, și-ar fi luat inima în dinți și ar fi întors cărțile pe față, toate adevărurile anterioare ar fi pălit și s-ar fi transformat instant în minciuni, creând și mai mult haos în mintea ta deja bulversată. Te-ai gândit că face asta crezând că, dacă altora le-a trecut de la sine, o să-ți treacă și ție cu siguranță? Sau poate că și-a lăsat un loc în care se întoarce? Adevărul acela pe care-l tot invocăm noi ca indivizi, ca fiind eliberator, este cel mai greu de spus, de acceptat și de înțeles … mai ales în aceste condiții.
Mintea-ți joacă feste și mereu va exista în spate un ”dar, dacă”… și toți amicii, confidenții, poate chiar și unii mai avizați (psihologi sau psihiatri), îți vor spune că trebuie să treci mai departe, să lași trecutul în urmă, să uiți si să te reconfigurezi. Este simplu să faci astfel de afirmații, atâta timp cât nu ești tu cel implicat in poveste. Când ești în afara poveștii, te dai antrenor, ai discursuri motivaționale, dar când ești tu personajul din poveste, lucrurile sunt mult mai complicate, căci în urma despărțirii, o parte din tine, din ceea ce ești tu, dispare odată cu persoana în care ai investit sentimentele, iar tu rămâi cu un dezechilibru.
Te gândești că poate ai ales greșit, dar este impropriu să afirmi că ai ales sau nu greșit, pentru că, în realitate, nu alegem pe cine să iubim și pe cine nu, iar de cele mai multe ori, viața ne arată că suntem pasibili să ne îndrăgostim de persoane ”interzise”, din punct de vedere moral sau rațional.
Atunci când te îndrăgostești, încerci să definești ce înseamnă, pentru tine, sufletul pereche: este ceea ce te inspiră în fiecare zi să devii mai bun, mai ofertant și altruist; este acela care nu te judecă atunci când spui sau mai ales faci prostii copilărești; care te completează întrutotul și lângă care te simți pe deplin împlinit… ți-e deopotrivă cel mai bun prieten, confident, amant, dar mai mult de atât este acel suflet care te face să te simți complet și astfel, ajungi să realizezi că, pentru tine, este idealul pe care l-ai așteptat cumva toată viața…
Se spune că omul are două momente în care-și poate atinge potențialul maxim: atunci când este îndrăgostit și atunci când este zdrobit din dragoste! Sunt acele momente în care rațiunea este o opțiune pe care oricum nu o folosești. Când te arunci în valuri chiar dacă nu știi sa înoți… când zbori mii de kilometri doar pentru o îmbrățișare, un sărut sau un surâs, fără să iei în calcul costurile, oboseala sau timpul sacrificat… când totul ți se pare că este conceput pentru tine și pentru persoana iubită… iar pe de altă parte, atunci când inima îți e zdrobită, renunți la orice urmă de demnitate și ajungi să faci lucruri pe care, dacă nu ai fi tu cel afectat, nici măcar nu le-ai putea concepe. Astfel ajungi să-ți faci rău în mod conștient și inconștient încercând să te agăți de orice ca să rămâi acolo unde te-ai simțit cu adevărat TU. Începi să cauți ceva care să te facă să crezi că mai reprezinți ceva pentru partener… te agăți de o postare, de un status, de orice, crezând că are legătură cu tine… chiar dacă vezi, în fiecare zi care trece, că celălalt și-a refăcut viața fără nicio legatură cu tine. Și atunci, vazând cu câtă repeziciune celălalt s-a angajat într-o altă relație, care cel mai probabil exista încă dinaintea despărțirii… văzând că celălalt se poate bucura de viața ce acum nu te mai include în niciun fel, începi să realizezi că nu mai este cale de întoarcere și că nu vei mai reprezenta vreodată ceva mai mult decât un cineva din trecut. Acesta este unul dintre cele mai triste momente… când realizezi că orice ai face și orice ai spune, nu numai că nu mai însemni nimic, ci dimpotrivă devii penibil, un stres permanent și agasezi teribil fostul partener.
Și uite așa, uneori șchiopătând, alteori târându-se pe brânci, cu sau fără prea multe cuvinte, viața merge înainte… și pe masură ce te distanțezi de momentul zero, după ce durerea se estompează treptat și rănile ți se închid, începi să înțelegi că nu-i nici vina ta, dar nici vina “călăului” relației.
O poți întoarce pe toate părțile, o poți suci și răsuci în fel și chip la cald, dar, cu cât ești mai aproape de ”obiectiv”, cu atât mai greu îți este să vezi imaginea de ansamblu… și, cu cât te îndepărtezi mai mult, cu cât faci mai multi pași în spate, cu atât peisajul se schimbă… imaginea se limpezește și începi să vezi detalii, pe care, fiind prea aproape, nu le-ai putut vedea în acele momente.
Ca să ajungi să înțelegi mai bine, încearcă să faci un exercițiu de imaginație… e ca și cum ai încerca să fotografiezi turnul din Pisa de foarte aproape. Acea fotografie nu va avea nimic deosebit pentru că nu vei putea încadra nici peisajul, nici detaliile, nici înclinația turnului, caracteristică ce-l face unic in lume! Abia atunci când te vei afla la o distanță considerabilă, începi să vezi peisajul în toată splendoarea și complexitatea lui!
Și după ce va fi trecut suficient timp și rănile se vor fi închis, chiar dacă în urmă rămân cicatrici, începi să vezi lucrurile cu adevărat frumoase și înțelegi că, atunci când ne regăsim în alții, realizăm că uneori am fost străini chiar de propria persoană și începi să vezi și să apreciezi felul în care experiența a adus, de fapt, un plus de valoare în viața ta…
Pentru că investim sentimente și pentru că in relație dai tot, iar relația constituie un întreg, de cele mai multe ori, în urma despărțirii, simțim că ne “spargem” și avem tendința de a ne masca sau de a ne ascunde durerea și defectele. Refuzăm să ne lăsăm definiți de fisurile noastre, și chiar dacă, la un moment dat, ne reîntregim, tot nu ne putem purta fisurile la vedere, iar asta cred că ține de felul în care am fost crescuți și educați. Defectele și imperfecțiunile sunt mai greu de tolerat într-o societate ce impune perfecțiunea ca standard.
Dar, în cealaltă parte a lumii, în Japonia, lucrurile stau cu totul altfel. Filozofia japoneză wabi-sabi, în loc să înlăture lucrurile stricate, defecte sau imperfecte, îmbrățișează ceea ce este imperfect, apreciază, corectează și valorifică defectele cauzate de diverse cauze, prin arta japoneză Kintsugi (tâmplărie de aur). Aceasta artă, are la bază o tehnică specială de reparare a ceramicii sparte folosind pudră de aur, argint sau platină. În filozofie, Kintsugi mai este denumită și arta cicatricilor prețioase, și tratează spargerea sau reparația ca parte a istoriei unui obiect, în loc să ascundă aceste evenimente și astfel, în final, obiectul să devină și mai valoros.
Acceptarea lucrurilor care-au fost, așa cum au fost, integrarea lor în povestea noastră de viață și asumarea lor în fața lumii vine cu un cost enorm… acela de a-ți expune vulnerabilitățile, rănile și cicatricile, apărute uneori în urma unui proces de reîntregire lung și agonizant!
În concluzie, toți iubim și ne dorim să fim iubiți, chiar dacă, uneori, în iubire se simte mai mult decât este nevoie, se suferă mai mult decât se cugetă și se visează mai mult decât se trăiește… iar când dragostea nu ne este împărtășită, inevitabil apar dezamăgirile. Așadar, este absolut normal ca toți să ne dorim să murim în brațele ființei iubite, dar întreabă-te: la rândul ei și cealaltă persoană își dorește în egală măsură asta? Dacă nu, lasă ”armele” jos și mergi mai departe… căci acesta este cursul firesc al vieții…
Și chiar dacă pleci privind în pământ, tu știi că asta nu înseamnă că nu mai iubești. Nu! însemnă că ai ales să evoluezi într-o direcție diferită, pentru că, uneori nu este suficient doar sa iubești… nu e o condiție suficientă, chiar dacă este absolut necesară atunci când vrei să clădești ceva care să dureze pentru mereu!
