Blog! Sau mai bine zis, o variantă de compromis și pentru literații fără talent, dar care, cu toate acestea, insistă să pună în scris ce le trece prin minte.
Pentru că-ți dă posibilitatea să te faci de râs într-un cadru restrâns, iar dacă nu-l faci public, îl poți considera un fel de jurnal, dar unul mai cu perdea, că cine știe?! Într-o bună zi, dă careva de tine în acest nemărginit online și riști să-l șochezi expunându-ți gândurile, trăirile sau concluziile, într-o manieră mult prea libertină.
Cam despre asta cred eu că este blogul… sau cel puțin acest tip de blog fără o temă concretă la bază: blog de călătorii, blog de prezentare, blog culinar sau blog cu un caracter mai mult sau mai puțin educativ. Este varianta ieftină și la îndemnă pentru cei care au idei ce nu le mai încap în căpățână și au tendința de a le expune totuși în scris, dar fără un talent real în taina mânuirii ”condeiului”… sau poate pur si simplu își cunosc și își recunosc totuși limitele.și de rușine nu fac greșeala de încerca să publice vreo carte penibilă cu un subiect anost și arhipovestit.
Blogul te lasă să încerci să te faci de cacao… și ca mai toți povestitorii mediocri din online, mulți fac greșeala de a se crede scriitori, ceea ce este ușor gresit! Un scriitor, mai mult sau mai puțin talentat și consacrat, poate ține cu ușurință un blog, așa ”just for fun” sau ca să mai testeze piața… să mai arunce câte o idee, să mai primească un comentariu, iar reacțiile celor ce-l citesc să-i genereze în continuare idei pentru a dezvolta și îmbunătăți lucrarea.
E drept că se poate și invers, căci nu o data un blogger a devenit ulterior scriitor, doar că pe baza studiilor făcute de cercetătorii englezi, dar și pe baza experiențelor personale, cred că proporția de scriitori de genul ”geniu neînțeles” și implicit necitit, este foarte mare și măcar așa, putem fi un pic realist-ecologiști și să facem economie de hârtie.
Să scrii pe blog și să te consideri scriitor, e cam aceeași senzație pe care o trăiește conducătorul unui scuter… care, printre bârâitul tobei și pârâitul motorului turat mai mult de cât poate duce sărmanul moped, își închipuie că este pe circuit, conducând o motocicleta puternică, bolid cu marcă de renume… iar la finalul acestei curse, îl așteaptă o ceată de majorete semi-despuiate, care-l vor stropi cu șampanie!
Și totuși? De ce blog?!
E destul de greu de explicat in cuvinte, cel puțin din punctul meu de vedere. Știi momentul acela cand te simti cuprins de inspirație și ai impresia ca exprimarea ta este una nemaipomenită? Când ți se pare că ceea ce ai tu de spus, nu s-a mai spus vreodată, iar dacă s-a mai spus, cu siguranță n-a spus-o dom’le nimeni ca tine? Sau cum spunem noi românii: ”Când te chinuie talentul”…
Și cred că e ok să încerci. Și e ok să incerci să scrii convins că o faci ca nimeni altul, chiar dacă atâția alții au făcut-o deja înaintea ta, pentru că ceilalți, în funcție de momente si circumstanțe, au perceput altfel temele sau evenimentele abordate și de tine… este ca un caleidoscop, un număr finit de piese și de oglinzi, poate genera o infinitate de perspective și de imagini diferite!
Adevărul este că am ales soluția ieftină de a-mi îndeplini și o pseudo-promisiune. Promisiunea făcută era aceea de a scrie o carte. E drept și că promisiunea a fost făcută mai mult de alții în numele meu… și cum abilitățile mele scriitoricești, lipsa de tehnică narativă și nu în ultimul rând rușinea, nu-mi permit să duc la bun sfârșit această promisiune sub forma unei cărți, așa că am zis s-o fac sub aceasta formă: a blogului.
De ce spun rușine? Pentru că Freud spunea: ”primul simptom al prostiei, este lipsa totală a rușinii”, iar eu cred despre mine, fără falsă modestie, că prostia nu este cea mai mare calitate a mea… și dacă este așa, atunci măcar educația mă face să stau cuminte în banca mea și să nu le bat editurilor la uși, fără ca în relaitate, să avem puncte comune.
Blogul îți conferă o libertate extraordinară de a bate câmpii în lung și în lat, fără să fii nevoit să urmezi un fir epic, o ordine cronologică a evenimentelor, o succesiune ordonată a ideilor sau a temelor pe care intenționezi să le abordezi și poți să revii oricând asupra unui subiect cu un alt articol.
Nu știu când și dacă mă va citi cineva vreodată, știu doar că, încurajat de anumite persoane din jurul meu, am ales să fac asta. Unii mi-au spus că indiferent de unde-i va duce soarta, în orice colț al lumii s-ar afla, vor aștepta să public eu ceva… alții mi-au spus că e păcat să ai atâtea idei și să nu le dai forma, iar blogul poate fi privit și ca o soluție terapeutică atunci când anumite lucruni nu ma pot fi aduse în discuții, din varii motive… alții mi-au spus că scriu frumos, că am o minte complicată și încâlcită, dar că am mereu vorbele la mine… sau cum ar spune alții, mai amabili: că scriu corect și că pun virgulele la locul lor! Iar de mă va citi cineva vreodată, sper să nu o facă forțat de împrejurări sau din complezență… și mai sper că, din bun simț îmi vor spune de la obraz să mă potolesc și fără menajamente, să mă facă să pricep că n-am stil, că n-am tehnică, că n-am înclinații… și mai sper s-o facă într-un mod direct și la obiect…
Iar în final, pentru că blogul a pornit de la o pseudo-promisiune, iar promisiunea este datorie curată, cu acest prilej, sper să-mi fie considerată ca fiind pe deplin “plătită” această datorie !!!