Cred cu tărie că starea de dualitate există la fiecare individ, indiferent de originea individului, de sex, de vârstă, de poziționare geografică, culoare sau etnie, de confesiune religioasă, etc.
Suntem duplicitari încă din fașă, creștem și sfârșim în acest fel. Dualitatea, sub diverse forme bineînțeles, este de când lumea și pământul, prezentată în fel și chip: lupta binelui și a răului, sub forma întunericului și a luminii, ca alb și negru, ca Yin si Yang… dar toate aceste antonime și antiteze se contopesc și se întretaie, iar în final constituie un întreg perfect normal… întunericul nu poate exista decât în absența luminii, răul nu poate exista decât prin compatațtie cu ceea ce este bine…
Și uite așa, m-am apucat să despic firul in paiș’pe și am început, în mod firesc, de la definiția cuvântului… cea dată de Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Dar, de aici am aflat că este un simplu adjectiv ce derivă dintr-un substantiv feminin și că are ca doar o sumară explicație morfologică și câteva sinonime la modul simplist.
Nici nu știu ce mă așteptam?! La o explicație științifică ? La un răspuns elaborat, obținut în urma unei cercetări cu săpături adânci în sociologie și psihologie? Și atunci am luat-o altfel… derulând filmul și încercând să-l înțeleg!
Încă de mici, ne visăm personaje de basm sau super-eroi! Și pentru că orice poveste are cel puțin două versiuni: cea a povestitorului și cea a participanților, interpretăm povestea după cum ne convine. Visăm să avem puteri magice sau supranaturale, pe care, în visele noastre, le folosim ca să biruim răul, ca să răzbunăm sau să combatem nedreptățile sau ca să facem ceva extraordinar, sau poate ceva care s-o impresioneze pe Lizuca, cea cu codițe împletite si fundițe colorate, preferata de grupa cealalată, la gradiniță… și este atât de normal. Închidem ochii și devenim ceea ce ne dorim, ceea ce în realitate nu suntem și nici nu putem fi.
Apoi creștem ușor-ușor si dezvoltăm alte stări duplicitare, în perioada pre-adolescentină învățăm să ne prefacem, astfel încât să obținem anumite avantaje sau beneficii prefăcându-ne… iar deja din adolescență, totul devine o adevarată specializare, absolut necesară în viitor.
Și continuăm să ne prefacem tot mai mult și tot mai des: la școală ne prefacem bolnavi, când vrem să chiulim, în anturaje ne prefacem rebeli, ca să impresionam și să fim etichetati ca fiind ”cool”, în timp ce acasă ne prefacem inocenți, umili și smeriți ca să nu ne luam cafteala pentru chiuluri și notele slabe.
Și totul ni se pare că este un proces firesc, natural. Și chiar este!
Duplicitatea se schimbă, mai mult sau mai puțin natural, în funcție de cât și cum evoluam ca indivizi, în funcție de circumstanțe, de priorități, de obiective și de beneficii, de necesități, de situații sau de evenimente din viata noastra. Suntem o persoana acasă și o alta la serviciu, la școală, la sală … uneori pentru că nu suntem mulțumiți de propria persoana, de propriile realizări sau pentru că ne comparăm în mod conștient sau inconștient și involuntar cu ceilați și cu ”realizările” lor mai mici sau mai mari, mai reale sau mai ”îmbunătățite” pe alocuri, uneori expuse ostentativ în online sau în viața reală.
Uneori suntem duplicitari doar din dorința de a nu fi judecați, condamnați sau stigmatizați pentru că nu suntem în ”trend” sau pentru că suntem diferiți, fără să luam temeinic în calcul cine, cum și mai ales de ce ne judecă.
Alteori suntem duplicitari pentru că o cere situația…. și am să iau ca exmplu perioada de ”îndrăgosteală” sau perioada ce o precedă, când vrei să impresionezi persoana care-ți place, în orice fel si cu orice preț. Și ele o fac pretinzând că le plac meciurile sau sportul in general, cu tot cu atmosfera de pe stadion, chiar dacă nu știe și nici nu o să rețină vreodată nici măcar noțiunile de bază ale sportului lui preferat… sau el se poate preface că-i plac serialele coreene sau anime-urile japoneze, doar pentru că-i plac ei… și te prefaci că-ți place să-ți faci pui părul pe moațe și să-l faci blond, doar pentru că știi că el are o afinitate pentru acest gen… sau tu te poți preface că ești înebunit să stai toată ziua încorsetat în camașă (neapărat slim-fit) și în sacou închis la primul nasture, doar pentru că așa percepe ea eleganța la un bărbat… și exemple sunt multe și diverse, diferite de la individ la individ…. iar starea de duplicitate există pretutindeni sub diverse forme, chiar dacă o negăm uneori… și pretindem că nu suntem duplicitari, dar la nevoie, ne folosim de această stare ca și scuză: vai, dar nu știu ce a fost cu mine, nu eram eu… blah-blah!
Știi exact ce a fost cu tine și atunci când ai făcut-o, cum la fel de bine știi ce e cu tine și când te folosești de această scuză!!!
Uneori suntem duplicitari pentru că n-avem de ales. Pentru că e greu sau de-a dreptul crud, să rănim sentimentele cuiva spunându-i adevărul despre el sau despre o sițuatie ce-l implică direct sau indirect.
Ești duplicitar și atunci când un om îți displace, iar tu, forțat de împrejurări sau de circumstanțe, maschezi asta prin politețe sau prin falsă obediență. Gândiți-vă la șeful acela nesuferit, de regulă un tip cu o educație mediocră ce a parvenit relativ ușor și ține morțiș să arate asta chiar și când nu este cazul, dar pe care trebuie să-l tolerezi doar pentru că ai un job care-ți place, care este comod și se pretează nevoilor tale conexe sau care te mulțumeste financiar… sau să ne gândim la milițianul tâmpit care te tratează cu superioritate nefondată pentru ca uniforma îi pune legea în mână… sau la marea majoritate a coconetelor, angajate ale instituțiilor de stat, care te tratează flegmatic pentru că simt ele că nu-s valorizate suficient de conducere și în consecință refulează precum o fosă septică cu toți cei care intră în contact cu dânsele… sau la melteanul care-și parchează bolidul de cocalar, ca o primată autentică, neapărat pe trotuar sau cel puțin pe bordură, doar pentru că are senzația, că lui, pentru că și-a permis să-și ia acea mașină, i se cuvine să o lase oriunde, evident cu luminițele galbene pâlpâind intermintent, să fie observabil in caz cineva n-a remarcat deja… dar pentru că ești un individ cu educație sau pentru ca anumite lucruri pe care le-ai putea face, ca reacție firească, sunt în contradicție cu litera legii, le maschezi cu duplicitate! Căci ești duplicitar și atunci când din complezență sau de rușine nu spui un adevăr, poate doar al tău din perspectiva ta, de teama de a nu da naștere unor discuții sau ca să jignești o persoană sau convingerile acesteia.
Și aici să se gândească fiecare la câte o ipostază de acest gen, când nu este sănătos să spui ceea ce gândești, alteori nu este etic, alteori însăși gândirea nu este una sănătoasă și poate fi pedepsită conform legii.
George Orwell spunea: „Dubla gândire înseamnă capacitatea de a avea simultan două convingeri contradictorii şi de a le accepta pe amândouă… Să rosteşti minciuni deliberate crezând cu sinceritate în ele, să uiţi orice fapt ce se poate dovedi neconvenabil… Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o completă veridicitate în clipa când spui minciuni cu grijă ticluite, să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, ştiind că ele sunt contradictorii şi să crezi în amândouă”.
De multe ori stau și privesc oamenii din jurul meu, dar nu ca pe simpli trecători. Încerc să le ghicesc povestea și să o înțeleg fără să o judec, căci toți avem poveri pe care le târâm după noi… unele, bagaje grele și de neînțeles pentru judecata moralistă a unora, dar, fără excepție, toți le avem!
Toți oamenii au secrete și asta generează stări duplicitare, pentru că de cele mai multe ori este o diferență imensă între ceea ce gândești și ceea ce afirmi sau în contadicție cu modul în care acționezi, iar asta produce o stare duplicitară…
În planul mentalului colectiv ne intâlnim pretutindeni cu supravieţuirea duplicităţii, a fariseismului în mediul online sau în comportamentul public, cu dispreţul pentru ceea ce înseamnă educație, normalitate, norme şi proceduri.
Dar nu duplicitatea celorlalți m-a împins să scriu și să și public, ci duplicitatea ca subiect și nevoia de a-mi înțelege propriile stări duplicitare, de a înțelege dacă sunt sau nu normale și de a-mi împartăși concluziile personale.
Adică , mai tot ceea ce am crezut ca fiind anormal, această tendința de a trăi în lumi paralele, este de fapt, o stare de existență obiectivă normală, care denotă gândire analitic-critică, o capacitate de autoanaliză și autocritică asumată, iar diferența o face doar procentul în care una dintre laturile duplicitarului se afișează sau predomină.